Saturday, February 22, 2014

Coşmarul

 Capitolul 1

Lumina bate cu o putere de nedescris, luminând întregul ţinut.Chiar dacă ar trebui să fie noapte , lumina puternică nu lasă acest lucru vizibil. Fiecare colţişor este luminat cu putere,pereţii fiind incredibil de albi.
În clădirea din centrul ţinutului totul este liniştit şi calm. Locul pare nelocuit chiar dacă înăuntru încăperile strălucesc datorită culorii albe ce este peste tot. Liniştea de mormânt este alungată dintr-o dată de sunetul slab al unor paşi, ce se îndreaptă spre o cameră.Uşa acelei camere s-a deschis cu un scârţâit uşor, iar ea păşeşte înăuntru.Se uită prin cameră, până când îl zăreşte cu faţa spre fereastră. Plecându-şi capul în semn de respect către superiorul ei, tânăra cu ochii albaştri asemenea cerului, întreabă:
-M-aţi chemat domnule?
-Da, Elena.Este timpul.Cei de jos au pornit deja.Trezeşte arma secretă, avem nevoie de el.Îi spune calm, cel de la fereastră fără să îşi schimbe poziţia sau să-şi mişte vreun muşchi.
Tânăra cu ochii albaştri pe nume Elena intră în lumea gândurilor tulburătoare şi nu este sigură dacă să-şi întrebe superiorul sau nu.Este o situaţie dificilă şi nu vrea să o dea în bară.Îi este de ajuns că a pierdut două misiuni din cauza neatenţiei, acum chiar nu mai poate să o dea în bară.Totuşi cât de importantă este această misiune dacă şeful ei îi cere să trezească arma secretă? Fiind prinsă în gânduri, Elena nu observă când superiorul o priveşte cu coada ochiului. Doar vocea lui o readuce la realitate.
-Ce s-a întâmplat Elena?Este vreo problemă? întreabă el cu o uşoară asprime în glas iar sprâncenele i se arcuiesc puţin.
-Nu este nici o problemă domnule, răspunde aceasta după care face o plecăciune, apoi iese din cameră.O ia la dreapta pe coridor şi merge înainte până când câteva scări ce duc în jos îi taie calea. Se uită în stânga şi în dreapta apoi începe să coboare scările cu o oarecare reţinere. Nu ştie cum va reacţiona arma secretă şi o trec fiorii numai când se gândeşte la cât de rău poate fi.Luându-şi inima în dinţi, Elena apasă pe clanţa uşii pe care scrie: " Nu intraţi" şi aruncă o privire înăuntru, înainte de a călca pragul acelei camere.Spre deosebire de restul clădirii această cameră este dominată de un întuneric nepătrunzător.Încearcă să zărească ceva cu privirea dar din păcate acel negru este extrem de puternic iar ochii ei facuţi pentru lumină nu pot desluşi nici măcar un obiect în acel întuneric.Din păcate pentru ea trebuie să intre acolo riscând să se izbească de mobila invizibilă pentru ea dar foarte vizibilă pentru cel de înăuntru.
Prin cameră trece o adiere blândă de aer care face ca două, trei şuviţe din părul Elenei să se mişte şi se întoarce brusc cu faţa spre uşă, iar pe ceafa ei simte o respiraţie foarte caldă.Ştie că el este în spatele ei, datorită acelei respiraţii şi numai asta îi face pielea să se zbârlească.Partea bună a întunericului de nepătruns este aceea că Elena nu are cum să-l privească în ochi.Cel puţin pentru moment.
-Trebuie să vorbim.Ai o treabă de facut, spune ea privind fix, drept înainte ca şi cum ar fi putut să vadă ceva prin acest întuneric... dar nu este aşa...

6 comments:

  1. Scrii povesti din nou?
    M-ai facut curioasa:D vreau continuarea!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Se poate sa nu scriu povesti?:)) Eu una zic ca nu.

      Delete
  2. Mmm suna foarte bine ,mult suspans ...imi place! :x

    ReplyDelete
  3. Sincer, chiar ma asteptam sa postezi o poveste, nu stiu de ce, asa mi te aminteam...

    ReplyDelete

Linkwithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...