Ca s-o luam de la-nceput,
Nu a fost chiar cum ai vrut.
Ai crezut ca poti castiga.
Ai zis ca e doar lupta ta.
Lupte, lupte, si iar lupte.
Poate chiar, mult prea multe.
Rani si lacrimi mai mereu,
Dar sa renunti era tare greu.
Ai stat si ai privit intruna,
Cum vin sageti catre tine, una cate una.
Si totusi ai fi putut face ceva?
Da! Dar n-a fost chiar asa.
Lupta era plina de obstacole.
Iar tu ai incurcat cararile.
Cuvinte aruncate ,intelese gresit.
Au dus mai repede spre sfarsit.
Eu, creierul ti-am spus intotdeauna:
-Inimo! De pe cer nu poti avea luna.
La fel cum inima lui nu e a ta,
Iar dragostea incet va disparea.
3octombrie 2024joi
15 hours ago
Fara sa te superi pe mine, vreau sa fac o mica corectare. E creier nu creer.
ReplyDeleteIn rest - de acord cu poezioara :)
Nu ma supar si mersi ca mi-ai zis :)
DeleteN-ai de ce :*
Delete:d
DeleteFrumoasa si profunda poezia..
ReplyDeletemultumesc
DeleteCe poezie minunata :x
ReplyDeletemersi :x
ReplyDeleteEu nu sunt de acord cu el :D pentru ca inima mereu are ceva de "spus" mereu pentru ca ea este stapana daca am putea spune asa ,insa impreuna cu creierul functioneaza mai bine ,deci e mai bine sa se inteleaga reciproc decat sa se contrazica. ;)) dar mi-a placut poezia. >:D<
ReplyDeleteMa bucur ca ti-a placut si mersi pentru comentariu :)
Delete